Scris(oare?)
Cel mai vindecător exercițiu pe care l-am făcut vreodată a fost să nu scriu pentru cineva sau pentru ceva. Să îmi iau pur și simplu stiloul (da, stiloul) și să umplu pagini (de hârtie) cu gânduri la întâmplare, fără să îmi pese de estetica literelor, fără să îmi pese de conținut, fără să îmi pese de gramatică, pe care oricum am uitat-o de când citesc în fiecare zi lucruri scrise incorect gramatical, pentru că în online contează viteza, contează să verși, nu să filtrezi, să așezi, să procesezi, ci să fii acolo cu orice preț, chiar dacă agățat stupid de-un trend care nu ți se potrivește, de-o viață cu care nu te identifici.
Încep să cred că scrisul e mai util în intimitate decât în public; în public unde cu toții avem opinii și suntem mai frumoși, mai deștepți și mai echilibrați decât în realitate. În timp ce scriu asta ca să pun pe Facebook, încep să cred că Facebook trebuie să moară o vreme, împreună cu toate rețelele sociale, ca să reînvățăm să ne întindem brațele și, mai ales, inimile, unii către alții. Să fim forțați să ne auzim, să ne vedem, să ne fie dor, să ne fie frică și orice altceva am simți în absența acestui scroll infinit prin online, prin responsabilități, prin orice-o însemna viață pentru fiecare.
De când s-a terminat (s-a terminat?) pandemia, oamenii din bula mea nu se mai opresc și mie mi-e greu să țin pasul cu ei, mi-e greu să trăiesc fără să procesez ceea ce se întâmplă și, mai ales, mi-e greu să nu amețesc în conversații goale și mi-e tot mai greu să cred că „trebuie să existe disciplină”, „trebuie să existe drive”, „trebuie să existe motivație”.
Ce-ar fi să existe în loc niște spațiu pentru existența umană, care, săraca, n-are nicio vină că o reducem la a bifa tot mai multe, până când ne amortește creierul doar de la bifat, că de procesul care ne duce acolo nici nu mai e nevoie să pomenesc.
Refuz să cred că ăsta e singurul fel de a trăi, felul ăsta care nu îl include deloc pe „a fi” și care include doar „a face” și „a fugi” în toate direcțiile până ți se rup pantofii și apoi încă puțin.
Refuz să cred că ne-am făcut oameni mari ca să devenim oameni mici, dar nu mici cum sunt copiii, care știu totul despre a fi mic și mare și uriaș în același timp, ci mici pentru că nu facem decât să căutăm o măreție fictivă, care ne zdrobește inimile.
Cred că cel mai vindecător exercițiu pe care l-am făcut a fost scrisul fără un public în minte, căci scrisul e magic în multe feluri, dar nu atunci când îl folosești ca să-ți atingi scopuri care țin mai degrabă de munca interioară, nu de-o strategie editorială. Și-ncep să iubesc blogul ăsta tot mai mult și scrisul meu imperfect și atât de drag mie, tocmai pentru că aici nu am nicio strategie și pentru că este printre puținele lucruri din viața mea pe care le-am lăsat pur și simplu să fie. Și e.
