Ordinea amintirilor

Când m-am apucat să fac ordine în fotografii, am vrut să scap de surplus, am vrut să scap de repetitivitate și am vrut să scap de spațiul digital pe care mi-l ocupau. Am vrut să conserv momentele, am vrut să le pun la păstrare în ordine cronologică, astfel încât, atunci când praful se va așeza peste ele, să cobor printr-un click în beci și să găsesc imediat anul, categoria, momentul. Să nu-mi scape nimic. Am vrut să câștig timp, am vrut…

Nu m-am așteptat la avalanșa de emoții, la șocul dat de cantitatea pe care am subapreciat-o, la dor și la durere, la admirație pentru o viață trasă în poze atât de rapid și fără prezență, încât unele momente mi s-au șters din creier imediat ce le-am pozat.

Poate de aceea mult timp mi-am organizat amintirile în mormane. Și așa excursiile mele la munte s-au amestecat cu printscreenuri, prietenii s-au amestecat cu iubiții, cu colegii de birou din 2020 și 2015, cu pisicile venite în vizită sau întâlnite la vreun colț de stradă. Am pozat și am golit totul în folderele „diverse 1” și „diverse 2”, fără să mă mai uit în urmă.

Dacă arhiva mea digitală ar fi fost o casă, te-ai fi împiedicat de la ușă de citate motivaționale, ți-ar fi picat din frigider poze blurry cu detalii din pandemie, sute de selfie-uri ar fi strigat la tine dacă să-ți facă o cafea și de la robinet ar fi curs pozele de la munte trimise de toată lumea pe grupurile comune de WhatsApp.

Nimeni nu poate trăi așa, nici măcar în digital. Dispozitivele care stochează și procesează amintiri n-au cum îți șteargă dezordinea din cap, n-au cum să discearnă între clipele pe care le vrei vii pentru totdeauna și momentul când ai apăsat fără să vrei butonul și ai pozat o roată de tramvai pe diagonală. Pentru dispozitive e doar informație, omul e cel care încă îi dă sens.

Așa că folderele „diverse 1” și „diverse 2” le-am divizat în ani, în locuri, în momente și acum mormanul meu digital se numește Arhivă foto și conține 30k + de momente care pentru mine chiar au însemnat ceva. Și în casa mea digitală e ordine.

Dar ordinea nu este grea. Să faci ordine este chiar distractiv, mai ales în digital, unde primești non-stop frânturi dezordonate de informație, indiferent dacă ceri sau nu. Când începi să așezi tu lucrurile, parcă nu te mai simți atât de mic în lupta cu algoritmii, care adună informații despre tine la fiecare mișcare pe care o faci pentru a te ține acolo, cât mai conectat, cât mai docil, cât mai apatic. Simți că s-a ridicat din nou Omul din tine și că Omul ăsta e puternic și real, dar mai ales treaz, conștient.

Greu este să menții echilibrul, să-ți controlezi impulsul de a trăi doar pentru a le arăta celorlalți ce ai trăit. Greu este să te întorci în lumea reală și să reziști să te uiți la ea, fără să mai încerci s-o împopoțonezi și să o fluturi prin fața celorlalți, de parcă ceilalți n-ar avea și ei ochi și n-ar putea și ei să vadă.

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.