Om versus monstru. Cum să învingem fantomele, dragonii și alte creaturi înspăimântătoare

Vă avertizez: Fantomele, dragonii, monștrii, uriașii, demonii și toate fiarele înspăimântătoare pe care vi le-ați putea vreodată imagina există. Sunt peste tot pe acest Pământ și cu siguranță se află și dincolo de el și dincolo de Calea Lactee și dincolo de alte galaxii existente.

Unii au colți imenși și gheare ascuțite, care pot să sfâșâie și să provoace durere. Alții pot scoate flăcări pe nări și sunt capabili să provoace distrugeri de neimaginat. Și da, cei mai mulți se ascund sub pat sau își fac cuib în dulap, de unde ne privesc pofticioși în nopțile lungi de iarnă. Și da, sunt gata să atace dacă nu avem grijă să ne învelim cum trebuie degetele de la picioare sau dacă suntem suficient de imprudenți să ne lăsăm mâna să atârne neprotejată pe marginea patului.

Deși i-am menționat din respect și pentru propria-mi siguranță, nu aceștia sunt monștrii despre care vreau de fapt să vorbesc. Pentru că mai există o înspăimântătoare categorie de creaturi periculoase, care, în mod paradoxal, nu posedă nici măcar una din fantasticele capacități ale confraților menționați până acum.

Din contră: sunt mici, urâte, cu voci caraghioase, pițigăiate, bâlbâite, sâsâite. Au brațele inegale sau nu au brațe deloc; au trei picioare sau unul singur și d-aia uneori merg șontâc și d-aia uneori se târăsc neputincioase și d-aia câteodată le ia câțiva ani să ne facă rău cu adevărat. Alteori sunt pur și simplu invizibile și nici măcar nu au capacitatea de a articula cum trebuie cuvinte. Cu toate acestea, aceste creaturi, acești monștri sunt mai înspăimântători decât toți ceilalți la un loc.

De ce? Pentru că ei au singurele puteri de care merită să ne temem cu adevărat: puterea incredibilă de a ni se strecura în inimă și-n creier sub formă de regrete, îndoieli, frici și durere, puterea de a răni prin tăcerea lor tăioasă, prin frigul pe care îl aduc și prin fericirea pe care o pot face să dispară, asemeni Dementorilor lui Rowling.

Doamnelor și domnilor, EI sunt cei care stau în colț când vrem să ne îndeplinim un vis și ne spun că nu vom reuși niciodată. EI sunt de vină atunci când ni se strecoară în suflet bănuiala periculoasă că nu avem ce să oferim lumii, EI ne șoptesc cu religiozitate că viața e inutilă, că n-are rost. Și tot EI ne pun în fața celei mai oribile, deplorabile și dezgustătoare minciuni din lume, una care ne-a bântuit pe toți, măcar o dată: aceea că nu merităm să fim iubiți.  

Dar nu-i nimic pentru că nu suntem aici degeaba și nici strămoșii noștri n-au fost. Pentru că de-a lungul secolelor, oamenii au inventat un catralion de metode de luptă contra tuturor fiarelor existente, iar poate că una din cele mai vechi, eficiente și minunate arme din lume este povestea.

Povestea, dragii mei, este cea mai inteligentă armă contra moștrilor. În poveste avem controlul absolut al fiarelor noastre. Căci în spațiul imaginației, vom fi întotdeauna suverani. În universul din poveste, putem să luăm monștrii de gât, să le dăm chiloții jos, să-i arătăm cu degetul, să râdem de ei până ne doare burta. Putem să le arătăm oglinda și apoi să le-o spargem în cap, putem să-i îmblânzim și să ne batem cu ei fără să pățim nimic. În povești, învingem cum vrem: prin cruzime, violență, șantaj, ironie, răzbunare, ură.

Povestea este cel mai sigur spațiu din lume în care putem să ne terorizăm fricile, căci în realitate ele trebuie compătimite, mângâiate, alinate, îmbrățișate. În poveste, putem să ne răzbunăm, în realitate nu trebuie să o facem.

În realitate, nimic din ce funcționează în povești nu este posibil, în afară de iubire. Căci doar de asta au nevoie monștrii noștri. Să fie văzuți, îmbrățișați, tratați cu multă compasiune, acceptați și, da, iubiți. E înfricoșător să-și fie frică, dar e îngrozitor să fii chiar Frica. E trist să fii trist, dar să fii Tristețea e chinuitor.  

În realitate, să ni se facă milă. Să ni se facă milă, căci Frica și Furia și Tristețea și Frustrarea și Neputința și toate celelalte orătănii care ne locuiesc asta merită și de asta au de fapt nevoie. Multă milă pentru că e îngrozitor să fii ceva ce nimeni nu dorește. E oribil să alergi după oameni pentru a-i face să înțelegă că au nevoie și de tine pentru a simți recunoștință pentru moștrii ăia buni pe care îi caută ca chiorii.

Și poate că nu pare corect să oferim atât de mult celor care ne iau atât de multe, dar cred că e mai bine să ne fie prieteni decât dușmani. Până la urmă, ne vor însoți, într-un fel sau altul, toată viața.