Jurnal de stat acasă – anul III de pandemie

Când am scris prima dată în jurnalul ăsta, era 2020, lucram încă în agenție și doar ce ne luasem echipamentele la purtător și ne instalasem acasă în ceea ce credeam pe-atunci că va fi o scurtă perioadă de izolare.

Îmi amintesc că mă simțeam amuzată, așa cum mă simt tot timpul când lucrurile sunt nasoale (ah, umorul, mecanismul meu favorit de apărare) și destul de ușurată că în sfârșit primeam ceva spațiu personal. La ce viață socială încărcată aveam înainte de COVID-19, o schimbare mondială care mă forța să stau în casă, pentru mine s-a simțit la început ca o vacanță. Vreo trei luni n-am făcut decât să scriu, să citesc și să mă reconectez cu propria persoană, căci mă simțeam la ani-lumină distanță de mine.

Gravitatea situației și jalea m-au ajuns din urmă mai târziu. Și eu am scăpat ieftin, doar cu ceva hău existențial pe ecourile căruia încep să-nvăț să dansez. Mai bine sau mai rău, în funcție de moment.

Ceea ce ne-a făcut pandemia la cap, este foarte dificil de măsurat în prezent. N-avem suficiente date. Știm însă că ne-a furat o realitate și a înlocuit-o cu alta, iar noi n-am avut niciun cuvânt de spus în privința asta. După o grămadă de restricții, transformări relaționale și profesionale, lucrurile au avut bunăvoința de a se-ntoarce la „normal”, însă nu se mai simt normale. Definiția normalului s-a schimbat, însă ea nu este clară.

Oricum, suntem recunoscători și pentru versiunea aceasta de viață, dar suntem și în doliu după versiunea anterioară pentru că am trăit mai mult în versiunea anterioară, iar cea de acum devine tot mai greu de asimilat, având în vedere ce se întâmplă prin vecini.

Cea mai grea parte din prezent, cel puțin pentru cei care au lucrat de-acasă în această perioadă, este interacțiunea. După ce atâta vreme a fost periculos să respiri lângă alt om, acum, deși ai voie, nu-ți mai vine s-o faci. Ne e dor de interacțiune, dar suntem reticenți la ea, suferim de izolare, dar nu avem suficientă motivație să o depășim, am vrea să vrem să facem ceea ce făceam înainte, dar cine suntem acum nu se mai potrivește cu versiunea din noi care făcea ceea ce obișnuia să facă, așa că de multe ori nu mai facem nimic.

N-am o concluzie și n-am o soluție pentru lucrurile astea. Sper doar ca „normalul” de-acum să nu se dezechilibreze prea tare și să rămânem cu toții sănătoși, pe cât s-o putea.