Cu ochii larg închiși

Era așa frumoasă minciuna dintre noi când ne priveam în ochi și promiteam că-n doi o să fugim în lume și-o să ne pară mică și totul era magic

și nu ne era frică aparent.

Era așa drăguț să ne plimbăm sub stele, visându-ne eroi ce intră în belele, deși eram banali cu mintea arogantă și toți erau doar proști, da’ îți eram amantă

și nu mai conta, evident.

Era chiar reușită minciuna dintre noi, dar ne trezea constant un fel de tărăboi, pe care-l rezolvam de fiecare dată, cu filme animate, Catan și ciocolată

și nu mai durea, aparent.

Era așa simpatic jocul de-a ăia mari cu vise pân’ la Lună, costume și-ochelari, dar nu făceam nimic, doar vorbeam despre ele, în universul nostru cu fel și fel de rele pe care, cum spuneam, le rezolvam mereu cu ceai de mușețel, cu gume la un leu.

Oricum, de fericire, am fi băut doar apă că și așa beția ni se părea o țeapă.

Beția și iubirea, tot dracu’ ăla au fost, măcar de-ar fi avut un oarecare rost,

dar nu ne păsa, evident.

Că ne priveam constant cu ochii larg închiși, și ne-am privit așa un catralion de respirații, un miliard de transpirații, toate, o nimica toată extrem de importantă,

dar numai pe moment.