Bunică-mea nu a ajuns în Rai

Vedeți voi, bunica mea a avut o viață pe care mulți ar putea să o numească nașpa sau, dacă vreți să mă exprim mai elegant, nefericită.

Pentru că sunt convinsă că e mai mare (ne)fericirea să trăiești cu un soț care, în loc să îți aducă flori și să te ducă la cofetărie, te așteptă acasă alcoolizat. Sunt sigură că este aiurea să îți petreci tinerețea muncind pe brânci și crescând copii și bătrânețea aproape la fel. Și cred că suntem de acord în unanimitate că este cu adevărat îngrozitor să îți pierzi amintirile și capacitatea de a avea grijă de tine în ultimele zile de viață.

Așa că da, bunica mea nu a ajuns tocmai în Rai după toate astea. Și poate că o să credeți că bunica a început să fabrice droguri ca Walter White sau că s-a transformat în vreo criminală în serie în timp ce-și vedea de viața ei chinuită, de n-au catadicsit îngerii să-i facă loc printre ei, dar vă înșelați.

Bunica a fost un om bun toată viața ei. Genul care cocea turte și cartofi direct pe plită și te primea oricând cu drag în vizită, oricine ai fi fost. E adevărat, mai arunca cu mătura după pisici câteodată, asta fiind singura infracțiune de care aș putea să o acuz. Dar în serile lungi de iarnă parșivele – cum le zicea când se enerva – făceau campionate de tors în jurul bunicii, așa că nu sunt sigură că se pune.

Și atunci de ce Raiul nu e casa bunicii acum? Sfântul Petru i-ar fi deschis Poarta, bunica ar fi avut acces la toate facilitățile Raiului, categoria VIP, poate ar fi primit un nor ergonomic și chiar ar fi fost colegă de veșnicie cu fiul ei care a murit pe când erau și el, și bunica, mult prea tineri pentru așa ceva.

Cu toate acestea bunica nu e deloc în Rai, iar băiatul ei cel mare râde cu gura până la urechi, de se aude până pe Pământ. Și are un motiv foarte bun pentru că el și numai el a apucat să vadă cum bunica, aflată în fața Porții Raiului, a tras cu ochiul la eternitatea care i se întindea la propriu la picioare și a făcut revoltată stânga-mprejur pentru a se naște din nou.

Moartea unui om seamănă în multe feluri cu nașterea altuia. Când se naște un copil, ești conștient de apariția sa pe lume, de faptul că timpul trece și că el crește, dar simpla sa existență este atât de năucitoare, încât trec uneori 10 ani și tu încă îi ții hainele de bebeluș într-un sertar. La fel și când moare cineva drag. Știi că nu mai locuiește unde obișnuia și că nu îți mai poate vorbi, dar nu te poți abține să te întrebi ce-o mai face.

Sunt deja prea mulți ani de când bunica mea nu mai este și încă îmi vine să îl întreb pe tata ce mai face. Povestea asta m-a ajutat să găsesc răspunsul pe care simt că bunica mea îl merită și să accept în sfârșit că nu o mai pot vizita. Acum, cu noua ei viață, habar nu am care îi este adresa.