Drumul spre un fost „acasă”

Îl bat pentru a mia oară şi, de fiecare dată, găsesc ceva schimbat. Astăzi, salcâmii par mai înalţi şi vântul îi mişcă leneş, asemeni unui dirijor plictisit. Mi-a lipsit, deşi am mers cu lacrimi în ochi pe caldarâmul stricat. Vezi tu, amicul meu, cu care am crescut, a murit. Până în ultima clipă am crezut că se va vindeca. Nu s-a vindecat.

În fine, pe şoseaua asta, pe atunci cu numeroase gropi, am învăţat să merg pe prima bicicletă. Bicicleta mea roşie, vinovată de cicatricile din genunchi şi pe care m-am plimbat până când a rămas mică, iar eu am ajuns să arăt caraghios pentru că mă încăpăţânam s-o folosesc. Bicicleta pe care o conduceam din picioare şi avem impresia că sunt o super-eroină. Cred că eram.

Tot pe aici ajung la bunica şi într-un loc pe care îl numeam demult „acasă”. Astăzi, „acasă” are alte uşi, iar eu nu mai am nici cheia şi nici nu mai ţin minte cum arătau camerele pe vremea când nu erau doar nişte monştri cu pereţi. Curtea, în schimb, a rămas la fel. Vechiul coş de baschet stă ruginit şi nefolosit, iar cireşul din grădină încă îşi întinde braţele îmbătrânite către cer. Pe el, singurătatea nu l-a dărâmat. Fântâna zace şi ea în paragină între cele două curţi-surori, dar oamenii, Doamne cât timp a trecut de când au plecat! Cât despre trandafirii mei, ei încă mă aşteaptă în fiecare an să îi sărut şi să îi culeg. Nu i-am dezamăgit niciodată.

Şi oamenii s-au schimbat, deşi toţi mă recunosc, toţi mă întreabă ce mai fac. Bunica încă îmi găteşte gogoşi, încă adoptă câte un căţel şi încă iubeşte copiii. Şi copiii o iubesc. Ea ştiu că n-o să se schimbe niciodată.

Iar eu? Eu revin din când în când pe drumul copilăriei mele, un drum pe care îl cunoşteam cândva foarte bine. Un drum care mă teleportează uneori în anii când mă aruncam în iarbă şi eram sigură că toată lumea e a mea. Cred că era.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*