S-a întâmplat Pathos

Sunt o constănţeancă aiurită şi îndrăgostită până la moarte de marea ei. Eu iubesc nisipul, calmul, zmeele şi lampioanele înălţate de pe ţărm. Am crescut pe lângă stabilopozi, scoici şi pescăruşi, iar muntele l-am vizitat rareori. Atât de rar că, dacă n-aş fi avut fotografii, verdele din Apuseni mi s-ar fi şters de pe retină.

Povestea cu Pathos nu am bănuit-o niciodată. Un afiş prăfuit, zărit într-o zi de un banal exasperant, mi-a atras atenţia şi am trimis un mesaj „să văd ce se-ntâmplă”. Şi s-a întâmplat. S-a întâmplat să ignor drăcuşorul din cap care îmi tot spunea: „Nu ştii cine sunt ăştia” şi să plec, cu o gaşcă de necunoscuţi, într-un loc pe care mi-l aminteam, vag, de pe la 9 ani. S-a întâmplat să petrec timp cu oameni care vorbeau despre înălţime, frică, oboseală, foame şi pericol râzând de mama focului. S-a mai întâmplat să râd şi eu din toată inima după o foarte lungă perioadă de tristeţe. S-a întâmplat să aţipesc cu inima uşoară lângă două chitare şi să mă trezesc energică după trei ore de somn.

S-a întâmplat, apoi, să realizez că sunt vie şi să îmbrăţişez pasiuni pe care nu credeam că aş putea să le am. Fără nicio intenţie, m-am prins şi eu în hora lor dementă de oameni nebuni şi frumoşi. Fără să-mi dau seama, alergatul şi cântatul prin gară, gălăgia din trenul Personal şi secundele măsurate în paşi obosiţi, au devenit parte din mine. 

De la acea primă întâlnire, multe s-au mai întâmplat, dar mi-e aproape imposibil să le povestesc. Eu, care scriu de când mă ştiu, îmi găsesc cu dificultate cuvintele.

DSC_0018

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*