Cum să nu fii perfect

Călătoria în timp

E vara lui 1998, am 5 ani și mă preocupă ordinea dintr-un sertar cu hăinuțe. Îmi place să-mi reorganizez tricourile și pantalonii scurți în funcție de mărime și culoare. Dacă aș putea să le păstrez aranjate frumos mai mult de-o zi, ar fi totul perfect.

Uniforma cu șorț albastru încă se poartă și eu sunt în clasa a treia la începutul unui nou an școlar. Pe banca plină de mâzgăleli stau frumos aranajate caietele, cărțile și un penar. Când scriu, mă străduiesc să nu greșesc, să nu tai și – mai ales – să nu las urme de cerneală pe foi. Trebuie să fie totul perfect.

Nu e. Haosul pune stăpânire rapid pe ghiozdan și perfecțiunea se pierde printre pagini de caiet rupte, îndoite și pline de corecturi; am doar 11 ani și cred din tot sufletul că viața minunată la care visez începe într-o zi fictivă de luni sau imediat după Revelion.

Zece ani mai târziu sunt la cămin, în anul II de facultate și noile mele colege de cameră mă urăsc. Nu mi-o spun, dar simt că nu sunt simpatizată când lipesc țâfnoasă pe frigider o listă detaliată cu responsabilele de curățenie. Până îmi descoperă calitățile, au coșmaruri cu mine călare pe-o mătură și își imaginează în secret că aș fi fost numai bună să-i fiu nevastă lui Hitler.

Realizările din prezent

Am 24 de ani și am realizat recent că visez de când mă știu la o viață care curge lin și minunat, fără piedici, dezamăgiri sau evenimente neplăcute. Pentru că așa ceva pur și simplu nu există, bucuria mea de a trăi a fost adesea întunecată de-a lungul vremii de imperfecțiunea, nemulțumirea și haosul traiului cotidian. Și se pare că nu sunt singura care suferă din acest punct de vedere:

Conform unui studiu realizat de Thomas Curran și Andrew Hill (băieții ăștia doi au examinat peste 40,000 de studenți canadieni, americani și britanici), așteptările prea ridicate pe care tind să le am sunt o caracteristică a generației mele.

Dacă m-aș fi născut mai devreme, tendința mea spre perfecționism ar fi fost cu mult redusă față de cea din prezent. Viața m-ar fi mulțumit mai ușor.

De ce insist atât de tare pe subiect? Pentru că din cercetarea menționată mai sus reiese un detaliu alarmant: Perfecționismul are o relație apropiată cu depresia, anxietatea și tulburările de alimentație. Vasăzică, suntem o generație atât de obsedată de succes, încât de multe ori ajungem să ne îmbolnăvim pe drumul nostru către atingerea viselor.

Pentru a înțelege și mai bine lucrurile, să ne amintim cum am crescut noi: cu ochii ațintiți către oamenii zâmbitori, aranjați și frumoși din reclamele de la televizor; cu ideea că poveștile de dragoste se termină cu un el și-o ea fericiți, bogați și în armonie perfectă și – mai târziu – cu feed-ul de Facebook și Instagram plin de imagini superbe din vieți fabricate și aparent fără cusur.

Ideea de perfecționism ni s-a înșurubat atât de tare în creier că am ajuns să ne dăm sfaturi unii altora despre cum să atingem standarde imposibile. Așa se face că, dacă tastezi pe Google „How to be perfect”, o să găsești o grămadă de bullshit simpatic ilustrat care te ajută.

Nu e ok! Că d-aia fierbem adesea într-un suc de frustrări și întrebări existențiale ca cele de mai jos:

  • De ce nu pot să fiu și eu gagica care se trezește la 7:00 plină de energie și cu părul frumos aranjat?
  • De ce nu am măcar jumătate din atitudinea și fizicul bărbatului din reclamă?
  • De ce simt mereu că eu, cu toate defectele și greșelile mele, nu pot fi de ajuns pentru mine și pentru cei din jur?

Ce e de făcut?

Nu sunt vreo expertă, dar cred că ne-ar ajuta să recunoaștem că viața nu merge tot timpul strună și că suferința este o parte reală, de care nu ar trebui să ne rușinăm și despre care ar trebui să vorbim deschis.

De asemenea, poate că ar fi util și mult mai relaxant pentru psihicul nostru să nu ne mai irosim energia și timpul încercând să fim mereu altcineva.

Poate că defectele alea pe care le detestăm, deși cu toții le avem, ar trebui măcar uneori luate mai degrabă în râs decât în serios, iar eșecurile de care ne este atât de frică privite mai degrabă cu indulgență decât cu dramatism.

Așa am scăpa ușor-ușor de iluzia că viața e o călătorie veselă și fără gropi în asfalt și am accepta că nici noi, nici ceilalți oameni nu o ducem tot timpul extraordinar, dar că asta e ok. Am fi imperfecți, dar liberi.

Photo: Unsplash

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.