Pe munte se uită

…de tot. Vântul rece, care îţi înţeapă obrajii, este cel mai eficient drog. Ce beţie? Ce club intoxicat cu fum? Viciile astea devin infime, neinteresante, inutile.

Acolo te schimbi şi te vindeci. Zâmbetul ăla crispat de oraş dispare de parcă chipul tău i-ar fi străin. Muntele îţi dăruieşte surâs fericit. Asta pentru că, de data asta, eşti tu. Ţi-au căzut toate măştile, omule. Ai lăsat în gară carapacea tristă sub care te-ai ascuns aproape un veac. Acum poţi să fugi. Fugi până îţi amorţeşte fiecare fibră musculară! Fugi până te regăseşti printre cicatricele care ţi-au ciopârţit inima! Fugi să guşti libertatea pe care ţi-ai refuzat-o din motive stupide! Goana aceasta e sănătoasă, îţi împodobeşte sufletul cu un curaj dement, nebănuit.

Sus, foarte sus, acea imensitate te face să urli şi să râzi ca prostul pentru că abia atunci realizezi cât eşti de neînsemnat şi cât de firav . Ajungi să visezi covoare de frunze şi să îţi desenezi poteci în minte. Te îmbeţi cu miros de brazi şi râzi când furtunile şi viscolele te însoţesc în aventuri. Apoi, suferi până mori de nerăbdare şi de poftă de viaţă.

La întoarcere, luminile din oraş îţi ard retina şi paşii de pe caldarâm te dor şi te sperie.

Eşti viu.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*