Nil medium est!

Toată vorbăraia obositoare despre „Carpe Diem” și „Enjoy the ride”, de care ne tot lovim prin statusuri și cărți motivaționale, sună deja enervant și clișeic. Ni s-a cam luat de ăia care susțin sus și tare cât de frumos e să trăiești prezentul și cum nu contează nimic altceva pe lumea asta decât să realizezi că „acum” și „aici” sunt singurele cuvinte la care trebuie să ne raportăm pentru că doar așa vom realiza cât de simplă și mișto e viața, vorba cântecului.

Oricum, e imposibil să fim prezenți. Trecutul e ceva de care nu avem cum să ne debarasăm pentru că ne-a propulsat unde suntem astăzi și Doamne ferește să cădem în uitare și să ne trezim că repetăm vreo greșeală de ieri. Sau de alaltăieri.

Cât despre viitor, să stăm cu privirea în tavan, în timp ce pe retină ni se perindă imagini cu viața minunata pe care o vom avea (nu e sigur când, dar e sigur că sigur va veni) este una dintre îndeletnicirile sine qua non ale speciei noastre, parcă setată să aștepte permanent fericire după colț.

Era să uit de timp. Timpul, care, nu știu cum naiba se face, dar niciodată nu ne este suficient. Tânjim după clipe mai ceva ca niște năpăstuiți de soartă aflați pe patul de moarte pentru că am vrea, fie ca fericirile momentane să dureze la infinit, fie ca durerile sufletești să ne fie spălate de minutarul ceasului de la mână.

Totuși, ce facem cu prezentul? Prezentul, care ne strigă cât de tare poate că el și numai el există în peisaj (de fapt). Prezentul, care nu este niciodată iubit pentru că, nu-i așa, de ce să ne bucurăm de ceea ce avem, de ce să nu apreciem iubiri, prietenii și fericiri doar atunci când devin amintiri? De ce să nu ne întindem expectativ gâtul către zare imaginându-ne că doar „într-o bună zi” vom avea și noi voie să ne uităm la viață cu dragoste și recunoștință?

Într-o zi. Nu azi și în niciun caz acum. Pentru că acum doare, plouă, n-avem bani, ne e rău, n-avem Converși, ne e dor, ne e frică, n-avem ciocolată, trebuie să muncim, s-a ars mâncarea, ne plictisim, ne-am împiedicat. Mă rog, ideea e că ceva clar lipsește din peisaj și nu este o teorie a conspirației; știm noi mai bine că nu se poate să fie chiar atât de simplu și că nu o fi Nirvana numai pentru Siddhartha Gautama, dar nici așa, la îndemna oricui, nu au cum să fie pofta de viață, fericirea și pacea. Ele, fie au rămas suspendate undeva, în copilărie sau în vreo relație trecută, fie vor veni când vom fi mai frumoși, mai bogați, mai odihniți, mai.

Și nu, nu există cale de mijloc!

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.