Jurnal de stat acasă – Revelații și puțin curaj

Când eram eu mai mică, obișnuiam să cred că job-ul e o unealtă diabolică a capitalismului, menită să te țină departe de adevărul tău cel mai adevărat. Pentru că în lumea asta crudă în care trăim, mai trebuie să ne luptăm și pentru supraviețuire, nu este convenabil să fim cu toții artiști. Și ca să fii artistul propriei vieți, mai faci și lucruri pe care nu le simți neapărat foarte apropiate de natura ta poleită cu aur și diamante.

Așa mi-am luat eu cândva jucăriile și am plecat în lumea largă să mă ocup de cu totul altceva. N-a mers prea bine și poate că am să povestesc la un moment dat pe larg această experiență, dar acum nu asta e ideea. Ideea este că am învățat între timp că, deși job-ul îți mănâncă timp, energie, bani și alte lucruri din viață, e în același timp un tool excelent de învățare. Te face mare, îți arată cum să te așezi în propria existență din prezent și îți mai dă și aripi pentru orice îți trece ție prin cap să faci cu viața ta, după ce simți că misiunea ta acolo s-a încheiat. Și pentru revelația asta vreau să mulțumesc foarte, foarte mult unei persoane, se știe ea foarte bine. 🙂

Revenind, nu știu despre voi, dar pe mine criza asta mă scoate din minți și mă bucură în același timp. Nu îmi place deloc să ies din zona de confort, nu îmi place deloc incertitudinea, nu îmi place că situația pare că scapă de sub control și urăsc că nu mă simt pregătită din niciun punct de vedere pentru ceea ce va urma.

În același timp, însă, răgazul ăsta de introspecție mi se pare extrem de prețios, dar nu pentru că ne-ar dărui tuturor timp. Cred că timp ne dă cel mai puțin. Este prețios pentru că ne pune față în față cu noi. Și să fim față în față cu noi avem nevoie mai mult ca oricând. Pentru că nu suntem suficient față în față cu noi, suntem destul de idioți în grupuri, dar și rest. Și știu că apropierea asta poate să fie, în primă fază, extrem de dureroasă și de neplăcută, însă nu cred că a fost vreodată mai necesară.

Suntem generațiile crescute de părinți traumatizați, care au avut foarte rar luxul de a-și analiza cu atenție propriile vieți. Ai noștri aveau alte priorități pe listă, ne-au lăsat nouă sensul vieții. Și, uite, acum avem încă o ocazie să ne apropiem de orice ar însemna asta. Să scoatem proiectele alea de la naftalină, să ne punem cu burțile pe carte, să îndrăznim s-o dăm în bară și poate să ne facem de râs cu primele încercări din ceva, să ne bucurăm – unii dintre noi – de micul dejun solo, de pauza de țigară în care nu avem cu cine să vorbim și să înțelegem că nu e mare lucru, că e ok și așa.

Avem suficient curaj pentru toate astea?

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.