Interior – Cum se simte o poveste

Pentru cei mai mulți dintre noi, o poveste începe cu „A fost odată.”

Pentru un povestitor, poveștile încep mereu cu un ghem în stomac, un ghem care se rostogolește mai repede decât ești capabil să-l urmărești. Pentru un povestitor, o poveste începe cu goana după ea și cu frica oribilă că n-ai să poți s-o urmărești, că n-ai să-i faci față, că n-ai s-o prinzi la timp , că viața o să te facă să-ți pierzi șirul gândurilor și că, în cele din urmă, ai să o pierzi.

Și printr-un miracol, povestea continuă și te atrage într-o transă și tu scrii și scrii cu cel mai necaligrafic scris din lumea asta pentru că atunci când ești suficient de norocos să aterizezi în mijlocul poveștii, nu mai contează decorul sau ce părere are cititorul, contează doar să rămâi acolo suficient, să asculți, să vezi și mai ales să simți care este mesajul pe care vrea să ți-l transmită povestea, care sunt butoanele pe care dorește să le activeze în alții, care este magia pe care vrea să o transmită lumii.

Când ești povestitor, nu te așezi pur și simplu la masă, când ești povestitor povestea te așază oriunde ai fi, orice ai face și trebuie să fii extrem de imprudent să-ți ignori impulsul din acele momente pentru că ele nu se întorc niciodată la tine în aceeași formă, se pierd definitiv.

Pe mine scrisul m-a luat adesea prin surprindere. M-am oprit să scriu în timp ce făceam curățenie sau când întindeam rufele. Am scris în timp ce mergeam pe stradă, sprijinită de garduri, în baie, pe șervețelele de la restaurante, pe cutiile de medicamente, pe cărți de vizită, pe cartele de metrou. Am scris când voiam de fapt să dorm, când ar fi trebuit să mănânc sau să mă pregătesc pentru muncă.

Pentru cei mai mulți dintre noi, poveștile sunt cele cu „A fost odată”, însă pentru un povestitor, poveștile sunt mult mai mult de-atât.

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.