HOȚUL!

De șapte ani de când se știa, Matei nu se voia Matei. Oricine altcineva să fi fost, chiar și un tocilar enervant, chiar și un tată care nu se întoarce niciodată de la birou, numai nu Matei. 

Unii ar zice că Matei se cam răsfăța, că nu era tocmai îndreptățit să nu se vrea cine era și că, bineînțeles, a-ți dori să fii altcineva înseamnă să irosești vremea, dar lor le-ar fi convenit să aibă nasul ăla mare și urât? 

Vă zic eu, nu le-ar fi convenit! Pentru că atunci când ai șapte ani și ești nevoit să te duci la școală cu un nas ca ăla, e absolut normal să nu vrei să fii cine ești, chiar dacă unii ar crede că te răsfeți și că îți pierzi vremea.

Așa că o să vă enervați total aiurea, când o să vă spun că Matei găsise, complet întâmplător, o mască super; super pentru că îi camufla de minune proeminentul nas. Ba mai mult, îl făcea să pară de un catralion de ori mai dulce și mai scump decât era soră-sa Ama, pe care toată lumea o numea „dulceață mică”, „scumpico” sau în alte feluri tâmpite. 

Și o să vă revoltați complet degeaba când o să vă povestesc cum masca magică, nu doar că-i permitea lui Matei să se dea drept un puști fără anomalii pe față, ci îl și ajuta – bine, poate că sunteți îndreptățiți să vă enervați puțin acum – să fure!

O să o zic din nou! Masca îl ajuta pe Matei SĂ FURE! Mai precis, când plasa masca trăznită pe față, Matei fura, fără să fie observat și fără să primească vreo pedeapsă, absolut orice își dorea. 

Și când spun ORICE, chiar mă refer la ORICE. De la Claudia, de pildă, a furat zecele pe linie. De la Ionuț a furat talentul la fotbal. De la Mihai a luat hainele moderne pe care i le cumpărau mereu părinții de la mall și de la Alina a luat o poveste despre o excursie la Disneyland Paris. 

Matei trebuia doar să fie foarte invidios pe ceva și – BAM! -, acel ceva devenea al lui, cât ai zice pește și cât timp purta masca. Numai seara, înainte de culcare, când își dădea masca jos, toate lucrurile furate se întorceau la casele lor și Matei devenea din nou un copil cu nasul mare și urât, fără 10 pe linie, haine din mall, talent la fotbal sau excursii la Disneyland Paris. 

Pe deasupra, trebuia să adoarmă și fără să i se spună povești pentru că, de când apăruse „scumpica” de Ama în peisaj, toată lumea îi spunea mereu „Ești băiat mare acum”

Dar lui Matei puțin îi mai păsa de toată lumea pentru că, de când avea masca, toată școala era a lui și lucrurile erau corecte. Și aici, înainte să judecați ce e corect și ce nu, vă invit să vă puneți în bocancii lui Matei, dacă aveți puțin curaj, și mai vorbim noi despre corectitudine după aceea.

Și da, poate că nu e corect până la urmă să furi, că o sfârșești aiurea, exact ca Matei în dimineața aceea când, din grabă, și-a pus masca invers și s-a dus la școală așa. Și poate că poate Matei ar fi făcut ceva în privința măștii, înainte să fie prea târziu, dar abia în pauza mare, în timp ce stătea singur în curtea școlii și se gândea să fure puțină popularitate de la Eduard, lucrurile au luat-o complet razna. 

Mai precis, în loc să ajungă la Matei popularitatea lui Eduard, a ajuns Eduard la Matei și a început să urle la el exact cuvintele următoare:

„Asta este popularitatea MEA!”, lăsându-l pe Matei cu ochii mai mari ca ai soră-sii când vedea peștișorii aurii din acvariu. 

Nici nu a apucat Matei să se dezmeticească bine, când a auzit-o și pe Claudia țipând: 

„Hei, și ăsta e zecele MEU la Matematică!”

Inima lui Matei a luat-o la goană când l-a auzit și pe Mihai vorbind pe un ton la fel de răstit: „Și ĂȘTIA sunt blugii MEI de la Zara”, iar când Alina l-a îmbrâncit spunând: „Și ASTA este povestea MEA despre Disneyland Paris”, Matei a început să tremure din toate încheieturile. 

Și, de parcă nu era deja totul foarte complicat, în scurt timp toți copiii din clasă au început să-l arate cu degetul pe Matei și să își ceară înapoi lucrurile: „prăjitura MEA cu zmeură!”, „mingea MEA cu autograf”, „recordul MEU de goluri la fotbal” se auzea din toate părțile. 

În cele din urmă mulțimea de colegi s-a adunat în jurul lui Matei și a început să strige la unison „Hoțul, hoțul, HOȚUL!” mai tare și mai tare și mai tare până până când Matei a simțit că îi dau lacrimile și că îi iese fum pe urechi ca unei locomotive dintr-un desen animat pe care-l văzuse cu mult timp în urmă. 

Și cine știe ce ar fi pățit Matei până la urmă, dacă în larma care-l înconjura n-ar fi auzit, tot mai răspicat, râsul ștrengăresc al Amei, care se dăduse jos din pat în miez de noapte și acum era în cameră la Matei și îl privea cu ochii la fel de mari ca atunci când se uita la peștișorii colorați din acvariu.