Dumnezeu era bun

Dumnezeu era bun. Știu sigur acest detaliu pentru că în fiecare seară îmi trimitea îngerașul să mă vegheze, pe vremea când spuneam rugăciuni cu mama înainte de culcare. Îngerașul se așeza alene pe fruntea mea când îmi primeam pupicul de noapte bună și rămânea acolo până dimineață ca să nu mă tem de întuneric și să visez frumos. În timpul zilei, Dumnezeu avea grijă de mine, așa nemișcat și pictat în icoane cum l-am cunoscut în casa bunicii și în buzunarele de la ghiozdan, unde cineva mi-l strecura pe furiș de fiecare dată când lipseam de acasă mai multe zile.

Dumnezeu era frumos. Avea o barbă argintie, mai mare decât a lui Moș Crăciun, ochii de un verde smarald și purta tot timpul robe lungi, de un alb pe care doar cei cu sufletul curat puteau să-l vadă fără să orbească. Semăna puțin cu Dumbledore din Harry Potter, numai că El nu avea nevoie de baghetă magică și ochelari de vedere în formă de semilună. Crease lumea din nimic într-o singură săptămână și pe deasupra avusese timp să se și odihnească. Ce magie? El însuși întruchipa magia.

Dumnezeu era blând. Știam din Biblie acest adevăr pentru că cineva care îți recomandă să îți iubești aproapele, să îți cinstești părinții, să nu fi invidios și să nu judeci, nici nu avea cum să fie altfel. De aceea, mergeam și aprindeam lumânări și cântam prin biserici cu puștii de vârsta mea duminicile și când erau alte sărbători, în cinstea acestei blândeți. Cred că simțeam cu toții pe atunci că numai așa vom fi salvați de Ăla Rău, păcătos și nenorocit și de Iadul lui cu draci îngrozitori și cu unelte de tortură veșnică.

Am trăit cu imaginea acestui Dumnezeu ani de-a rândul, fără să-mi închipui că am să uit vreodată de îngerașul pe care mi-l trimitea în fiecare noapte sau că nu am să mai fac cu mama rugăciuni. Făcea parte din mine și El, și ritualurile legate de existența Lui, exact ca pistruii de pe nas, exact ca alunița de pe abdomen, exact ca cicatricea din genunchi.

Până într-o zi, când, prin nu știu ce întâmplare, Dumnezeu, ei bine, nu a mai fost la fel. Și așa, pe măsură ce am crescut, i-am urmărit șocată metamorfozele, uneori speriată, alteori supărată, de cele mai multe ori revoltată.

Astfel, până am împlinit eu 20 de ani, Dumnezeu a devenit, pe rând, rasist și homofob, pus pe război și pe ură, lacom, neiertător și nervos. Am aflat aceste lucruri din cărțile despre lupte sângeroase purtate în numele Lui, de la oamenii pe care-i vedeam cum își aprindeau o țigară de la lumânarea pe care o duceau acasă de Înviere, de la cei care afirmă că există doar Dumnezeul lor și că al meu este greșit, din știrile despre preoți corupți și care nu cunosc umilința, din războaiele care se poartă în continuare în numele Lui și, în general, din modul în care omenirea își provoacă chinul de veacuri întregi, fără a se sătura.

Nu știu ce i s-a întâmplat lui Dumnezeu și mi-ar plăcea tare mult să aflu pentru că, pe vremea când spuneam rugăciuni cu mama înainte de culcare și cântam prin biserici cu puștii de vârsta mea, pe vremea când bătea din palme și mai crea încă un univers și pe vremea când semăna cu Dumbledore din Harry Potter, Dumnezeu era blând, era frumos și, mai presus de toate, era bun.

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*