(Dez)ordine

Mi-a luat ceva să scriu acest articol. Nu că n-aș fi vrut, dar am fost ocupată să caut ciorna lui prin două laptop-uri, un hard extern și un număr greu de estimat de foldere și fișiere printre care fac zilnic salturi mentale. Dar bine c-am reușit că cine știe ce pățeați dacă vă lipseam de geniul meu creator.

Trecut

De fiecare dată e la fel. Îmi încep weekend-ul cu poftă de viață și chef de curățenie. Vreau să șterg praful, să organizez lingurile, să pun la punct până și franjurile de la mochetă.

Sigur vă lovește – măcar pe unii dintre voi – câte-un impuls d-ăsta plicticos, dar satisfăcător, cum numai de la o anumită vârstă poți experimenta. La mine durează de obicei puțin pentru că numărul nesimțit de obiecte din apartamentul în care locuiesc îmi taie inevitabil avântul.

Dacă socotesc cu aproximație, am sute de articole vestimentare de care mă lovesc prin toate colțurile casei. Am o mulțime de cutii de creme la baie și o colecție impresionantă de încălțăminte, înghesuită în debara, pe hol și pe sub pat. Sunt atât de multe chestii în viața mea încât uneori mă cuprinde o încântare soră cu nebunia când descopăr vreo pereche de sandale care îmi place, dar de care am uitat în favoarea alteia. E clar că am o problemă, așa cum sigur au toți oamenii al căror spațiu psihic și fizic este invadat de bibelouri ciudate, șampoane expirate de pisică și șosete rămase singure pe viață.

Jur că am vrut de multe ori să scap de ele, dar parcă am în creier un drăcușor care a făcut cursuri intensive de persuasiune. Pur și simplu nu pot rezista argumentelor lui. SUNT ATÂT DE BUNE!

Paranteză

În „Arhitectura fericirii”, Alain de Botton spune ceva interesant. Felul în care își organizează oamenii spațiul în care trăiesc reflectă nevoile din viața lor. În trecut, când foametea și lipsurile își întindeau tentaculele peste tot, să deții cât mai multe obiecte era o modalitate de a îndulci realitatea. D-aia arhitectura din alte vremuri era atât de încărcată.

Acum avem de toate și tindem – la nivel social – spre mai puțin, spre minimalism. O casă aerisită, fără rafturi și sertare pline până la refuz e un semn de bunăstare materială, dar mai ales psihică. Cu sute de ani în urmă ar fi fost pur și simplu ciudat să vezi așa ceva.

Însă asta nu înseamnă că omul modern a învățat să gestioneze situația foarte bine. Cel puțin nu încă. Traumele din trecut sunt atât de bine scrise în ADN-ul nostru, încât vor trece multe generații până vom învăța cu adevărat să facem alegeri înțelepte când vine vorba de felul în care cumpărăm și ne organizăm spațiile.

Prezent și viitor

Cu aceste informații în cap a devenit clar pentru mine că trebuie să fac schimbări drastice că cine știe ce soartă mă paște. Deja mă vedeam la 60 de ani făcându-mi cu dificultate potecă printr-o casă ticsită de vechituri.

Așa că am început să descurc dezastrul în care mă lăfăiam alături de pisică și de iubit.

Șase luni mai târziu, sunt mândră să spun că nu am terminat, dar cu siguranță am făcut progrese enorme.

Ne-a ajutat mult și mutatul la garsonieră, când am conștientizat în sfârșit că lucrurile din jur vor complota și ne vor ucide noaptea dacă nu renunțăm la ele. Chiar dacă se comportă ca un câine de pază în timpul nopții, Tom n-are abilități prea dezvoltate de ninja, așa că a trebuit să facem ceva în privința lor.

Ai zice că e floare la ureche să scapi de niște obiecte antice și inutile, dar fiecare despărțire de câte-o cană ciobită sau haină demodată este și în prezent o mică luptă. Drăcușorul persuasiv din creier nu cedează ușor, însă fiecare victorie se simte ca o eliberare.

În plus, în afară de spațiul fizic pe care îl redobândim treptat, câștigăm o mulțime de alte lucruri valoroase: timp mai mult, stimă de sine, disciplină și răbdare la cumpărături și – cel mai important – tot mai mult spațiu în minte și în suflet pentru lucrurile cu adevărat importante.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.