Dacă sunteți „tocilarii clasei”, să nu renunțați niciodată

Mie mi-a plăcut la şcoală. Pentru că am fost dată în clasa întâi un pic mai târziu (aveam 7 ani şi puțin deja), de plictiseală şi pentru că mă săturasem să îi întreb pe ai mei „ce scrie aici?”, am învățat singură acasă să citesc şi să număr. Nu mă întrebați cum, îmi amintesc doar că îmi părea foarte logic totul şi că mama era încântată că învățam de bună voie şi nesilită de nimeni (lucru valabil în foarte puține privințe la vârsta aceea). Tot de încântare, cred, s-a apucat să îmi dea în dar cărți, lucru care pe mine mă făcea extrem de fericită.

Ziceam că mi-a plăcut la şcoală

Cred că e foarte puțin spus „mi-a plăcut”. Adoram să merg la şcoală. Eram puştoaica aceea mereu cu mâna pe sus, gata să-i contrazică pe profi dacă ceea ce spuneau suna ciudat sau nu existau suficiente dovezi. Mă duceam la învățătoare să îmi recomande cărți şi îmi petreceam timpul liber, cocoțată în pat, citind şi învățând. Şi nu o făceam pentru vreo notă stupidă (m-am lămurit repede că nu asta contează), ci pentru că voiam să ştiu cât mai mult. Voiam să ştiu cât mai bine. O făceam pentru că aveam întrebări, pentru că mă făcea să ma simt mai puternică şi mai bună.

Inevitabil, am fost tot timpul prima din clasă, şi, fiind o şcoală mică de la țară, fără mari eforturi, eram şi prima din şcoală. Fapt ce nu a rămas nepedepsit. Colegii nu prea mă suportau, băieții se fâstâceau când vorbeau cu mine şi, bineînțeles, m-am pomenit cu porecla de „tocilara” clasei. Şi a şcolii. Mai purtam şi ochelari cu rame rotunde, aşa că vă imaginați. ;))

Numai ca, în mintea mea de copil, când vedeam că sunt paria micii societăți de la şcoală (societate, care, vă rog să ma credeți, pentru un puşti, are dimensiunile unei galaxii), am început să asociez învățatul cu ceva negativ. Pentru că, ideea că învățatul ăsta, care avea de acum coarne de drac, mă împiedică să îmi fac prieteni, a crescut atât de mult în mine, încât încet-încet, am renunțat la el.

Am uitat că mă face fericită, am uitat că mă face puternică, am uitat că sunt pe un drum pe care îl adoram şi în clasa a VIII-a (terminată cu un ruşinos rând de 10 în catalog şi o bicicletă roşie câştigată la un concurs), am decis să mă las de „tâmpenii” şi să îmi trăiesc şi eu viața printre oameni. Nu mă anunțase nimeni că le pot face pe amândouă şi că excluderea dintr-un grup de puşti răutăcioşi nu însemna că e ceva greşit cu mine, aşa cum îmi imaginam, cu ciudă, pe atunci.

Aşa că în liceu, am făcut tot posibilul să învăț cât mai puțin. Şi mi se părea că sunt cool când nu îmi dadeam deloc silința să înțeleg lecțiile şi aveam impresia că sunt în sfârşit cineva, nu „tocilara” clasei. Nici măcar nu am înțeles ce rău mi-am făcut, nu pentru ca am luat nişte note mici, ci pentru că, atunci am încetat să gândesc pentru mine.

Am renunțat, nu la învățat, ci la ceea ce mă facea cu adevărat fericită

Şi abia după liceu, am realizat pozna. Când m-am trezit la facultate, ditai omul de 20 de ani, cu goluri importante în privința cunoştințelor, pe care a trebuit să muncesc înzecit să le umplu, abia atunci m-am dat cu capul de toți pereții de furie şi frustrare că nu sunt cine visam că voi deveni la 20.

Bineînțeles, odată cu înțelegerea a venit şi redresarea, deci e o poveste cu happy end la mine, şi pentru că am trecut prin asta, am un sfat pentru orice puşti de liceu sau de generală:

Fiți cum vreți voi să fiți: glumeți sau serioşi, retraşi sau mereu în mijlocul mulțimii, zăpăciți sau calculați, nebuni sau cuminți şi aşa mai departe. Atâta vreme cât sunteți aşa pentru că e în natura voastră şi pentru că vă face fericiți. Nu pentru că nu vă acceptă colegii sau profesorii sau oricine. E viața voastră, sunt alegerile voastre. Şi dacă, din întâmplare, sunteți şi voi „tocilarii” clasei, nu renunțați la asta niciodată!

*Articol scris în semn de susținere pentru campania anti bullying, organizată de Cartoon Network şi Telefonul Copilului, dar şi pentru tocilarii/ tocilarele de pretutindeni, pe care îi asigur că îşi vor găsi prieteni pe viață şi iubiți/ iubite mişto.

Publicat inițial aici.

Foto: Unsplash

2 Comments

  1. Curajoasă scriere. Frumoasă cauza de susținere anti bullying. De ceva timp caut 2filme despre acest fenomen dar nu le-am găsit. Unul dintre ele se cheamă simplu Bully daca nu ma insel.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.