Cred că mi-e dor de mare

E nașpa să fi copilărit cu marea la picioare. Ai idee cât de greu este pentru un om care – an de an – s-a plimbat aiurea pe maluri cu nisip, să nu poată să vadă răsăritul când are chef? Poți să-ți imaginezi ce gaură enormă se cască în sufletul unuia învățat să respire printre valuri și să asculte, plutind și cu ochii la cer, cum îi bate inima? Înțelegi ce povești spun ochii omului care s-a aruncat de pe stânci și n-a murit, ba dimpotrivă, a fost mai viu ca oricând?

Cum ziceam, e nașpa să fi copilărit cu marea la picioare. Te apucă dorul de lampioane și de zmee, de desenat cu picioarele în nisip lucruri pe care vrei să le uiți, de stat în soare ascultând cântecele pescărușilor; Îți spun eu, până și vocea stridentă a ăluia care zice „3 la 10 lei”, când ți-e lumea mai dragă, îți lipsește. Până și copiii care îți aruncă nisip pe prosop în goana lor bezmetică, ai vrea să-i revezi și să-i educi furios în gând. Până și scoicile care îți intră adânc în tălpi ai vrea să le arunci cu ciudă, ca pe niște piese de lego lăsate prin casă și să îndrugi înjurături printre dinți valurilor neastâmpărate, care nu își strâng niciodată jucăriile.

E nașpa să fi copilărit cu marea la picioare pentru că rămâi cu sufletul abandonat acolo și dacă vine iarna fără să îl recuperezi, riști s-o iei razna de tot.

Cred că mi-e dor de mare.

IMG_9944

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*