Celor care vor să se facă mari

Dragii mei, dați-mi voie, mai întâi, să susțin sus și tare că să fii adult nu e un lucru așa mare: toți adulții sunt, de fapt, niște copii stresați, care nu au voie (vă imaginați) să fie împiedicați și care se străduiesc, din răsputeri, să alerge cât mai repede și să n-ajungă nicăieri.

Pe lângă asta, oamenii mari sunt mai mereu triști din tot felul de motive prostești cum ar fi ploaia care nu se mai oprește să cadă peste București sau așteptările din gări și de la semafor și mai ales atunci când li se face foarte dor. Sunt atât de triști că uită să zâmbească când văd un răsărit și plâng prin băi și dormitoare imediat ce s-au trezit și fug așa, la întâmplare, și sufletul le-a obosit.

Ei nu văd frunzele sau cerul pentru că sunt pre(a)ocupați și nu se joacă în nisip că nu vor să pară ciudați și nici nu țipă când sunt veseli pentru că țin la maniere și nu mai cred nici în povești și au uitat demult să spere.

Oamenii mari nu vor să zboare, cum visau când erau mici, nu se ating de plastilină și le e scârbă de furnici și chiar dacă ascultă marea, nu o aud cu-adevărat și cel mai grav este că unii renunță și la întrebat.

De ce să vrei să te faci mare, când ai putea, până mai crești, să te joci întreaga  zi și să te bucuri de povești și să alergi de fericire și nimeni să nu-ți interzică să colorezi prin cărți cu zâne și să spui când îți e frică? De ce ai vrea să fii adult când viața e mult mai frumoasă când nu știi multe și nici mult și când iubești să fii acasă? De ce să te grăbești să pleci din cuibul tău cu perne moi când toată viața de adult o să îl vrei iar înapoi?

Vă zic eu, nu e indicat să v-aruncați să creșteți mari și n-are rost să fiți frustrați că sunteți doar niște școlari, rămâneți cât mai mult copii, nu fiți adulți așa devreme că într-o zi, mult prea târziu, o să vă fie dor de teme și de noroi și de păpuși și de umblat cu capu’-n nori, căci oamenii, când se fac mari, sunt niște fraieri muritori.