Cealaltă grădină a Cameliei
Se spune că venim pe lume fără să avem nimic, dar nu este adevărat. Încă din prima noastră clipă pe Pământ, moștenim o grădină. Nimeni nu poate să o vadă din camera de spital – bineînțeles – dar asta nu înseamnă că ea nu există. Cele mai frumoase lucruri din lumea asta nu se văd și, dacă ați citit deja Micul Prinț, sigur știți că lucrurile în cauză se simt cu inima. Iar grădina e exact genul acela de lucru.
Poate că cea mai tare trăsătură a grădinii pe care o primim atunci când ne naștem este că putem foarte ușor să o creștem așa cum ne dictează imaginația. Copacii pot fi mov sau albaștri, florile pot avea tulpini multicolore, iarba poate să aibă textura unei bezele. De fapt, ce ziceți de asta? Copacii nici măcar nu trebuie să fie copaci, florile nici nu trebuie să fie flori, iarba nici nu trebuie să fie iarbă. În grădina mea, de exemplu, copacii sunt flori și florile sunt iarbă și vă garantez că niciun vizitator nu s-a plâns până acum de acest aranjament curios.
Iuliana, de exemplu, și-a plantat doar vârcolaci în grădină și a decis să fie tot timpul Lună Plină acolo pentru ca vârcolacii să se simtă în elementul lor. Nu înțeleg de ce ai vrea să îngrijești o plantație gălăgioasă de vârcolaci, dar e grădina ei și nu am să o judec (serios, vârcolaci?!).
Dar nu despre aceste grădini vreau să vă vorbesc acum, ci despre o grădină așa cum nu s-a mai pomenit și pe care a crescut-o o fetiță pe nume Camelia.
„Fetiță” e un termen tare caraghios de folosit pentru o femeie de 99 de ani, dar vă garantez că mai fetiță ca acum, Camelia nici că a fost vreodată. Nici măcar când s-a născut Camelia nu a fost fetiță. Atunci când a primit grădina, în loc să înceapă să o exploreze ca orice copil bucuros, ea a început imediat să planteze în ea Griji ca un adult plicticos.
Nu mă înțelegeți greșit, sunt sigură că și voi aveți numeroase Griji prin grădinile voastre. Mărturisesc că și eu dețin o parcelă plină cu nesuferitele plante, dar nu le dăm atenție și se usucă, corect?
Camelia, în schimb, s-a trezit că este fascinată de Griji. Le-a plantat cât a putut de des și le-a îngrijit periodic. Le-a dat toată atenția pe care a avut-o. Nimeni nu a înțeles vreodată de ce pe Camelia o atrăgeau atât de tare Grijile, mai ales că de cele mai multe ori nu avea nici cel mai mic motiv să le planteze, dar nici n-a întrebat-o cineva dacă nu vrea să facă și altceva cu grădina ei. Toată lumea era mult prea preocupată de propria-i grădină.
Așa că eroina noastră și-a continuat netulburată munca în grădină.
Grijile au fost la început niște plante plăpânde și extrem de comice, dacă le-ați fi văzut, v-ați fi prăpădit și voi de râs. Apoi, pe măsură ce Camelia se îndrepta către vârsta adolescenței, Grijile au început să semene tot mai mult cu niște plante carnivore. Știți voi, din acelea aparent vesele și pline de culoare, dar în realitate extem de periculoase dacă le atingi. În cele din urmă, când Camelia a împlinit 45 de ani, Grijile au crescut așa de mari că grădina ei semăna cu împrejurimile unui castel locuit de fantome (și nu de unele foarte amabile).
Din cauza grădinii în care Camelia continua netulburată să planteze Griji, nimeni nu mai voia să o viziteze. Nici ea nu era invitată vreodată în vizită, și nu pentru că oamenii nu ar fi vrut să o vadă, ci pentru că aducea mereu cu ea câte o specie nemaivăzută de Grijă drept cadou, iar oamenii nu știau cum să-i explice că le aveau și ei pe ale lor. Pe Camelia nu o deranja, ba chiar se bucura că avea mai mult timp să dedice grădinii.
Până într-o zi când s-a întâmplat ceva ce Camelia nu ar fi putut să anticipeze niciodată. Era pe terasă și savura un ceai amar, în timp ce se uita cu drag la Grija Zilei de Mâine, una dintre preferatele ei. Și cu îndrăzneală și fără preaviz, a lovit-o o tristețe teribilă. S-a uitat apoi la grădina de care era atât de mândră și și-a dat seama că plantase Toate Grijile din Lume în ea. A înțeles că, după 450 de soiuri noi de Griji inventate, nu mai avea chef să creeze altele. Și că iubita ei grădină cu Griji devenise devenise cea mai ultramegaplictisitoare grădină din lume.
Chiar în ziua aceea, cu o durere (cum numai când trebuie să renunți la ceva ce iubești din tot sufletul poți exeperimenta), Camelia a luat cea mai grea decizie din lume: s-a dus să își cumpere o motocoasă. Apoi și-a dat seama că nu îi va fi de ajuns, așa că a făcut încă un drum la cumpărături și și-a mai luat o drujbă și o coasă clasică (știți voi, de genul celei pe care o utilizează Moartea).
Știa că dacă va amâna momentul, o să se râzgândească, așa că s-a apucat imediat de trebă. A tăiat mai întâi cu drujba Grija Zilei de Mâine. Apoi a început să ciopârțească Grija că Nu Merită Fericire. Cu Grija că Lucrurile sunt Imperfecte a avut o grămadă de furcă, dar până la urmă a cedat și ea. Și tot așa, Grijile au dispărut, una câte una, din grădina Cameliei.
Timp de nenumărate zile și nopți, vecinii Cameliei au trebuit să suporte țipetele cumplite ale Grijilor Cameliei. Unele dintre ele, mai înțelepte din fire, au înțeles ce urmează și au fugit să se adăpostească prin alte grădini. Și bine au făcut, pentru că eroina noastră nu s-a lăsat până nu le-a tăiat, ciopârțit, smuls, lovit sau călcat în picioare pe toate.
Când în sfârșit și-a curățat grădina de toate Grijile, Camelia avea deja 60 de ani. Nu îi venea să creadă, dar reușise, iar această realizare și lipsa tuturor Grijilor pe care le plantase au întristat-o atât de tare că început să plângă. Și a plâns zile și nopți, și zile și nopți, și zile și nopți, până când a inundat grădina goală și până când a început să plutească deasupra ei într-un lac de lacrimi, care nu păreau că au de gând să se termine vreodată. Dar totul se termină la un moment dat, așa că într-o zi inclusiv lacrimile Cameliei au încetat să curgă.
Acum Camelia este o fetiță de 99 de ani și locuiește de aproape 10 într-o Cu Totul Altă Grădină. Înainte să scriu povestea aceasta, chiar am vorbit cu ea la telefon și îmi spunea că i-ar face plăcere să o vizitez. Mă duc mâine pe la prânz. Ce ziceți, vreți să veniți?