Cântecul lui Petrică

Într-o maiestuoasă baltă de la marginea unei păduri foarte, foarte, foarte bătrâne, exista un sat de broaște. Sute de broaște locuiau în satul din maiestuoasa baltă din pădurea foarte, foarte, foarte bătrână și toate broaștele știau să cânte și toate broaștele aveau familie. 

Rock ‘n’ roll, metal, folk, soul, pop, jazz, indie, blues, muzică populară, clasică, electronică, orientală și, ocazional, manele, cântau broaștele la fiecare Apus de Soare, adunate la concertul satului. Și în fiecare seară toate broaștele se adunau la concert cu rubedeniile din baltă și din bălțile vecine și uneori chiar și cu broaște foarte deștepte și bogate venite de prin bălți și mai maiestuoase, de prin străinătate. 

Toate broaștele se adunau în fiecare seară la concert, cu excepția lui Petrică. Petrică prefera să asculte concertul de la distanță de sub frunza lui dantelată de nufăr.

Vedeți voi, Petrică s-ar fi alăturat cu bucurie petrecerii, dar nu putea să cânte deloc și mai era și singur-singurel de când era doar un mormoloc. Prin sat umbla vorba că toată familia lui Petrică a dispărut într-un Cioc de Pelican, pe vremea când lui Petrică abia îi crescuse o înotătoare braț și una picior. Pentru că ochii deja îi avea, plus jumătate de gură, când a văzut Ciocul devorându-i rudele, Petrică a urlat așa de tare că i-au pocnit corzile vocale ca niște spaghette puse la fiert. Ciocul, după ce înfulecase întreaga familie a lui Petrică, din care făceau parte și trei unchi corpolenți și 10 veri extrem de bine îndopați cu râme, l-a lăsat pe mormoloc în viață.

Deși, după evenimentul cu pricina, inima lui Petrică părea adesea trasă în adâncul bălții de niște sfori invizibile, broscoiul se bucura că Ciocul îl cruțase. Pe maiestuoasa baltă de la marginea pădurii foarte bătrâne, Petrică a văzut apusuri din acelea, care îi fac pe oamenii de la televizor să să se pupe pe gură, a ascultat concerte pe care le-ar fi asemănat cu o îmbrățișare de mamă, dacă și-ar mai fi amintit cum este, și a mâncat cele mai suculente râme.

Un singur lucru îi amăra zilele lui Petrică și îi dădea coșmaruri noaptea, și acela era lipsa vocii. Ce avea să se facă el, fără de cântec, într-o baltă în care toată lumea trăia pe note muzicale? Și a încercat Petrică al nostru lecții de canto și masaj esofagian cu alge, chiar s-a dus aproape de Ciocurile de Pelicani sperând că frica care i-a furat vocea, i-o va da înapoi, dar nimic nu a funcționat. Vocea lui Petrică nu părea să aibă vreun gând să se întoarcă.  

Și-ntr-o seară Petrică, în timp ce asculta necăjit concertul din baltă, ascuns sub frunza lui de nufăr, furat de-un recital la pian, a început să se miște hipnotizat pe ritmul lent. A ridicat ușor o înotătoare în aer și a pus-o elegant deasupra capului, apoi a început să-și miște cu grație corpul palid și bondoc într-o serie de piruete perfecte. La scurt timp după aceea, Petrică a început să sară în piruete de pe-o frunză de nufăr pe alta, până a ajuns în mijlocul concertului din sat și a aterizat chiar pe pianul broscoiului-solist. 

Solistul și-a dezlipit degetele lipicioase de pe clapele pianului și toate broaștele din sat s-au uitat cu gurile căscate la invitatul-surpriză, dar Petrică, încă hipnotizat de-un cântec auzit de-acum numai de el, nu s-a oprit din făcut piruete. Așa ceva broaștele nu mai pomeniseră, însă au fost toate de acord că muzica broscoiului bătrân trebuie să continue cu orice preț (era o chestie de tradiție), iar Petrică să fie lăsat să cânte în felul lui.

Din seara aceea mare lucru nu s-a schimbat, doar că Petrică a început să participe la concertele bălții, unde îi învăța și pe alți broscoi doritori acest stil muzical nou, unde, în loc de voce, îți foloseai în fel și chip corpul. Și tot din seara aceea, inima lui Petrică nu s-a mai simțit decât foarte rar trasă de sfori invizibile pe fundul apei. Mai des simțea că ea plutea ușor către suprafața lacului, unde razele lunii atingeau apa cu gingășie.

Și în unele seri, Petrică o lăsa să se ducă chiar până după marginea bălții maiestuoase din pădurea foarte, foarte, foarte bătrână.