Când tataia a plecat

Vise

Prima dată, tataia a dispărut și a reapărut în visul meu ca un duh din desene animate. Doar eu pot să îl văd în diferite locuri din curte și din casă acceptând în sinea mea că e perfect normal ce se întâmplă pentru că a murit și e logic să vrea să se plimbe fantomatic în jurul nostru, să ne mai vadă.

Tot în visul meu, în altă noapte, tataia stă ghemuit de durere și când mă trezesc mă bucur că e în realitate mort și că suferința nu îl mai poate atinge. Și continuă să îmi apară în vis mai tânăr și mai înalt, îmbrăcat îngerește în alb și evadat din cosciug; perfect conștient și viu; cu membrii familiei în juru-i; nici măcar unul șocat că umblă printre noi după ce l-am văzut cu toții nemișcat prin geamul unui capac frigorific.

Ultima dată am visat că a murit a doua oară și mi-a rămas întipărită în minte imaginea mamei care spunea că nu ar suporta să îl îngroape iar. Apoi nimic, tataia și-a luat tălpășița definitiv și fără preaviz din visele mele.

Este prima dată când un apropiat pleacă din viața mea pentru totdeauna. Cu moartea am mai făcut cunoștință pe ocolite, dar rudele mele au fost mereu ca niște piese perfecte de puzzle, așezate cuminți la locul lor, fără intenții clare de dispariție din rândul celor vii. E ciudat că iluzia vieții lor veșnice a rămas în continuare lipită de mine și că încă mi se pare o curiozitate realitatea bunicului meu așezat într-un sicriu, cu ochii închiși. Chiar nu mai e? Aproape că pare o farsă.

Doliu

Când a plecat tataia – pe lângă superstiții și tradiții -, am descoperit culorile surprinzătoare pe care le îmbracă doliul. Și nu mă refer doar la haine și baticuri gri, maro sau negre. Am învățat de la ai mei că doliul poate fi și cu hohote amare de râs, și cu situații banale ironizate până la extrem, și cu paranoia și nervi. După cum a reușit fiecare să îl gestioneze.

De asemea, doliul poate să stârnească discuții filosofice despre cât suntem de sortiți să ne mănânce viermii, dar și despre ce e pomana adevărată și despre cum și cât de des trebuie preparată, citită și împărțită coliva.

Doliul e și neputința de a plânge sau de a concepe un viitor fără cel plecat. Pe tataia mi l-am imaginat viu de multe ori după ce nu a mai fost. L-am căutat în casă și am vrut să le zic alor mei să-l chemăm la masă. Încă mă izbește spațiul gol din pat unde obișnuia să se odihnească.

Doliul variază în funcție de vârsta și de experiența de viață a celui viu, dar și de relația pe care a avut-o cu răposatul. Pentru unii este o foame și o oboseală copleștoare, pentru alții – dimpotrivă – o lipsă totală a somnului și a poftei de mâncare. Mama a avut insomnii, eu am fost mai obosită ca oricând.

Alteori este paranoia și de cele mai multe ori vinovăție. Mie mi-a părut rău că nu i-am acordat niciodată prea mult timp să îmi povestească despre viața lui. Era atât de dispus! Însă dacă nu aș fi avut acest regret, cu siguranță s-ar fi găsit altul. Moartea te lasă întotdeauna cu ceva de spus sau de făcut.

Moarte

Când au murit apropiați ai prietenilor mei, moartea m-a lovit cu multă confuzie și teamă. Mi-a fost frică de fragilitatea celor rămași în viață și – intuitiv – de momentul când mi se va întâmpla și mie. M-am temut să le cer detalii – Dacă le provoc și mai multă suferință? – sau să îi consolez – Cine sunt eu să încerc să alin o durere așa de mare?

După ce a plecat tataia, moartea a căpătat glas. N-am mai avut cum s-o evit, am înțeles că e o parte reală din viața mea.

 

Tataia a plecat pe 1 februarie 2018, la vâsta de 76 de ani. Poza asta este făcută în fața curții unde am copilărit, acum 9 ani, pe vremea asta.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*