Au murit ai noștri, mor ai noștri

Suntem tineri și naivi și avem impresia că toată lumea ne este la picioare. Unii am venit în București la studiu, cu mari sacrificii din partea familiilor, alții, ne-am născut în oraș, dar încă nu ne-am dumirit ce vrem de la viitor. Cum am putea? Abia am trecut de primele decepții în dragoste, abia am văzut cum e să fii om mare, abia am reușit să gustăm mici victorii pe la facultate și pe la primul loc de muncă: o bursă, niște bani în plus, o strângere de mână cu un om pe care-l admirăm, niște aplauze într-un amfiteatru plin, poza noastră pe un afiș.

Suntem tineri și habar n-avem ce înseamnă viața căci ne gândim mai mult la îmbrățișări decât la nenorocirile din lume, ne bucură mai mult un tort de ciocolată decât o dietă sănătoasă, ne încântă mai mult un show de stand up decât o conferință la Universitate și ce ne supără teribil acum, ne va amuza peste douăzeci de ani: teza de licență, că el/ea nu ne mai iubește, că ne este tachinată ignoranța de vreun prof, de vreun părinte.

Cu toate acestea, așa inconcretă cum este ideea noastră despre existență, suntem conștienți că într-o zi vom avea riduri în loc de putere și că în fiecare clipă suntem datori să ne simțim vii.  Așa că ne dăm întâlniri în găști mari, unde râdem până ne doare abdomenul, așa că țipăm prin Gara de Nord când ne întoarcem de la munte – să fim văzuți, să fim auziți, să se știe de noi – așa că mergem în club și dansăm până ne dor picioarele, aruncăm niște nenorocite de șervețele în aer și vrem să fim liberi și vrem să fim de neoprit. Nu sataniști, nu bețivi, nu drogați. Vii.

Aseară dormeam când ai noștri mureau. Le îmbrățișam pe colegele mele de cameră și mă gândeam ce bune vor fi castanele pe care le voi mânca în dimineața aceasta în cămin. Eram obosite toate trei, ne-am pus la somn devreme. Dimineața a venit cu telefoane alerte din partea rudelor, și de atunci, stăm în fața laptopului, consternate și aflăm că încă mor de-ai noștri. Ne rugăm să nu fie cineva cunoscut și ni se strânge inima când citim că „A murit amicul meu”, „Era studenta mea”, „Era sora cuiva”.

De peste tot vin condoleanțe: de la presa străină, de la persoanele publice, de la oameni din alte orașe. Ziarele de can-can agresează familii, în timp ce unii de-ai noștri încă sunt dispăruți, se scrie frenetic despre ce și cum s-a întâmplat, se înjură prostia și incompetența, se dă vina pe România și pe autorități, se iau la puricat potențialii țapi ispășitori, dar pentru noi, ăștia care abia am trecut de prima decepție în dragoste, ăștia care abia ne-am dumirit cum e să fii mare, ăștia care ne străduim să ne simțim vii, concluzia nu poate fi cu nimic schimbată: au murit ai noștri, mor ai noștri.

1 Comment

  1. DUREROS PENTRU MINE CARE NU CUNOSC PE NIMENI DIN CEI DECEDAȚI….DAR PENTRU PĂRINȚII ȘI FRAȚII LOR..! DUMNEZEU SA-I IERTE SI PACE SUFLETELOR ACELORA DISPARUTI DINTRE NOI. AMIN.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.