Aceste generații de pierduți

Mi-am luat din nou postura de om serios. Spatele drept, privirea în ecran, cafeaua pe birou, muzica în căști: Hindi Zahra – Stand Up.

E weekend și e cald și lenea plutește în aer ca-n reclama aia de sărbători cu Alintaroma, dar nu mă las. Scriu din nou*. De data aceasta, despre copilărie, un cuvânt pe care îl tot analizez, de parcă Micul Prinț mi-a luat mințile definitiv cu ideile lui trăznite pe vremea când și eu aveam eu 6 ani** și citeam prima carte din viața mea neînțelegând de ce Antoine de Saint-Exupéry vorbește atât de ciudat despre oamenii mari. Între timp, m-am lămurit.

Revenind, vreau să discut despre copilărie din mai multe motive: m-a rugat Cristi să spun câte ceva cu ocazia campaniei #salvequick #joculcontinuă (despre jocurile copilăriei) și am fost de acord. În plus, îmi place atât de tare subiectul, că l-aș întoarce pe toate părțile până la adânci bătrâneți.

șotron

Pe când eram doar niște puști***

Mi-am amintit de vremurile când eram noi (noi, cei apăruți pe lume imediat după Revoluție) mici și nu exista joaca aceasta internautică, ci una din vremuri deja demult apuse, cu baloane cu apă aruncate în cap, sărit coarda în fața blocului și colindat ziua întreagă pe străzi.

La fel ca mulți asemeni mie, mă bucur și eu că m-am născut atunci și nu mai târziu pentru că am apucat să trăiesc ani buni fără telefon mobil, laptop și obsesia wi-fi-ului; Și da, sunt recunoscătoare că vocea amicilor de joacă se auzea din fața casei (cam așa:„Biancaaaa, ești acasăăăă?”) și nu era mută, ca aia de pe WhatsApp și cu siguranță n-aș înlocui cu nimic jocuri ca „Piciorușul”, „Prinsea” și „Ascunselea” (cum le ziceam noi).

Au fost într-adevăr niște timpuri frumoase și noi, o generație de norocoși sau privilegiați că am crescut aproape de adevărul și complexitatea interacțiunilor umane reale și la câțiva ani distanță de ipocrizia împrăștiată pe Facebook și Instagram. Sau cel puțin așa ne place să credem când ne-nfoiem ca niște bosorogi nemulțumiți, de parcă avem un merit deosebit că ne-am născut într-o anumită eră. 

Copiii din ziua de azi

De fapt, cred că odată ce-ai atins o anumită vârstă începe distanțarea față de cei mai mici decât tine. Și-așa te trezești într-o dimineață, plin de înțelepciunea pe care ți-au dat-o experiențele diferite de viața (pentru care, din nou, nu prea ai niciun merit) și începi să emiți judecăți despre lucrurile cărora începi să le pierzi înțelesul. Te uiți încruntat la puștiul de 10 ani care butonează de zor un smartphone și ți se pare într-un fel injust și anapoda că face un lucru care ție îți era străin în copilărie. Și-atunci iei un prieten de aceeași vârstă cu tine și-ncepeți amândoi să vă lamentați despre „copiii din ziua de azi” și să ridicați în slăvi vremurile alea bune, compătimind generațiile de pierduți care urmează să apară pe planetă.

Aceste generații de pierduți

Și noi am fost tot „copiii din ziua de azi” cândva, vă amintiți?. Tot o generație de pierduți. Mai știți cum era când auzeam povești din comunismul părinților? Și nu le-nțelegeam, deși ne-am născut la câteva secunde distanță de pâinea pe cartelă, blocurile neîncălzite și alea 2 ore de program la un televizor alb-negru, acoperit cu bibelouri și fără telecomandă. Ascultam impasibili. Ni se rupea, pe românește.

Tot așa, nici puștii de acum nu vor înțelege niciodată cum era să îți strigi prietenii de joacă în fața blocului, să mergi în tabără două săptămâni fără să-ți auzi mama la telefon sau sentimentul dat de alea două rânduri primite din alt colț de țară de la cineva drag, pe o vedere. Nu vor pricepe nici ei prin ce-am trecut noi, cum nici copiii lor nu vor pricepe prin ce trec ei și cum nici copiii copiilor lor nu vor pricepe prin ce vor trece ei. Li se va rupe, pe românește.

Generațiile sunt, într-adevăr, de pierduți. Fără excepție. Și nu pentru că ar fi ceva fundamental greșit cu ele, ci pur și simplu pentru că timpul are prostul obicei să treacă, iar lumea evoluează, și nu în sens invers.

the-little-prince

Unele lucruri se pierd doar dacă le lăsăm să se piardă

Între timp, în loc să ne văicărim pentru timpurile apuse și să-i compătimim pe cei mai mici ca noi, mai bine i-am învăța, fără a ne da atoateștiutori, acele înțelepciuni pe care ei n-au de unde să le afle. În loc să-i subestimăm și să-i etichetăm, mai bine i-am întreba cum stă treaba cu ultima aplicație. În loc să ridicăm sprânceana la puștiul de 10 ani care butonează de zor un smartphone pe care noi nu l-am avut în copilărie, mai bine l-am întreba dacă nu vrea să adunăm o gașcă și să ne jucăm „Leapșa”, „Baba Oarba” și „Șotron”. Că până la urmă, unele lucruri se pierd doar dacă le lăsăm noi să se piardă și cu puțină voință și înțelegere – și, firește, dacă îl lăsăm – #joculcontinuă.

 

Aluzii la:

*„IONA” – Marin Sorescu

**„Micul Prinț” – Antoine de Saint-Exupéry

***Titlul unui volum scris de Patti Smith

1 Trackback / Pingback

  1. #PoateVăInteresează Cum îi faci pe cei de la ANPC să sancționeze un site - Cristian China Birta

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*