Acasă

Am mai multe case. Prima e cea de la bunici. Pe banca din faţa porţii, am stat odată cu Lavi şi am mâncat pufuleţi. Ploua mărunt şi era chiar înainte de Răsărit. Accidentul doar ce îşi lăsase urmele pe genunchii şi pe coatele noastre. M-ai ţinut de mână, mai ştii? Libelulele de pe tavan le mai ţii mine? Cât am mai râs de ele în nopţi cu poveşti despre aventuri, despre nebunii, despre fantasme şi secrete…

Altă casă e la mare. E cel mai acasă seara când poţi să îţi auzi în apa liniştită fiecare bătaie de inimă. E mai acasă când reuşeşti să îţi numeri respiraţiile şi să pluteşti ca o epavă, apoi să adormi abandonat pe un sezlong. Marea o să te îmbolnăvească de dor. Zmeele şi lampioanele or să ţi se imprime pe retină şi-o să vrei să te întorci mereu, iar copilul cu care te jucai pe nisipul îngheţat, te va face să-i simţi lipsa.

Mai am câteva case. Una o port ca pe o cochilie. E mama. Nu ştiu drumul înapoi, nu pot să mă întorc, dar „acasă” e mereu cu mine.

DSC00865

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*